duminică, 28 noiembrie 2010

Filip Merca

De numele lui Filip Merca este legată întreaga existenţă a unuia dintre primele grupuri rock din România. Câţi dintre voi nu vă mai amintiţi de formaţia "Mondial"? Filip Merca este cel care a înfiinţat grupul şi, totodată singurul membru care nu a lipsit niciodată din componenţa sa. 
Filip Merca s-a născut la  28 noiembrie 1948 la Tulcea, într-o familie originară din ţinutul Salonicului. După absolvirea  Politehnicii bucureştene, a renunţat la o carieră în meseria pt care se pregătise în favoarea carierei muzicale. Până la sfârşitul anilor '70 când "Mondial" se va desfiinţa, viaţa lui Filip Merca se va desfăşura aproape exclusiv în cadrul grupului. A fost conducătorul formaţiei, împărţind această atribuţie cu claviaturistul Mircea Drăgan între anii 1968 şi 1971. 
Cea mai cunoscută piesă a lui Filip Merca este „Vîntul. Nopţi de veghe. Vara” (cunoscută şi ca „Tripticul”), înregistrată pe unicul album de studio al formaţiei, Mondial (1971), cu voci de Vlad Gabrielescu şi Mişu Cernea. În 1973, la părăsirea formaţiei de către chitaristul Sorin Tudoran şi apoi de către bateristul Mişu Cernea, Filip Merca îl invită pe vărul lui clujean, Iuliu (cel de care va fi legat numele altui grup rock de marcă, "Semnal M"), să devină chitaristul şi cântăreţul formaţiei; împreună cu Iuliu Merca soseşte în formaţie pentru scurt timp bateristul Ştefan Nagy. La începutul anului 1977, Mondial înregistrează o nouă compoziţie semnată de Filip Merca, „Regina străzilor”.





În 1979, formaţia a fost nevoită să se desfiinţeze. Filip Merca a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde nu a mai activat în calitate de muzician. De la reunirea formaţiei din 1998, Merca nu a mai colaborat cu foştii colegi, postul de basist fiind preluat de chitaristul Dragoş Vasiliu (prezent în Mondial la chitară ritmică, între anii 1966 şi 1970). În schimb, Filip Merca, este preocupat de folclorul muzical din Macedonia, din care a cules numeroase piese pe care îşi doreşte să le interpreteze alături de muzicieni tineri. 





În 1993 a fost lansată compilaţia "Remember Mondial"  atât pe disc, cât şi pe casetă audio şi pe CD, ocazie pentru care o parte din materialele vechi ale formaţiei au fost remasterizate. Piesele apărute pe compilaţie sunt alese dintre cele de pe primul EP şi de pe LP-ul "Mondial" (cu alte cuvinte, perioada de apogeu a formaţiei, anii 1969-1971).


joi, 25 noiembrie 2010

George Vraca

S-a născut într-o familie de aromâni din Bucureşti, în 1896. Şi-ar fi dorit să ajungă agronom, însă, după ce în anii primului război mondial i-a întâlnit într-o baracă-spital din Iaşi pe George Enescu şi pe tragediana Maria Ventura, s-a hotărât să devină actor.  A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică îndrumat de actorul Nicolae Soreanu, cu care avea să fie ulterior, în mai multe rânduri, partener de scenă. A făcut o carieră fulminantă, fiind adorat de public şi apreciat de cronicarii dramatici, interpretările lui excelând prin adâncimea înţelegerii rolului, distincţia şi eleganţa ţinutei, gestica sobră şi dicţia exemplară.
La împlinirea a 25 de ani de teatru a fost sărbătorit în sala “Aro” (azi cinematograful “Patria”) unde se reprezenta “Oedip” de Sofocle, cu George Vraca în rolul titular, printre partenerii săi numărându-se Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, Aura Buzescu, Agepsina Macri-Eftimiu.
Este repartizat în 1960, la Teatrul Armatei, devenit din 1961 Teatrul “Nottara” în care umplea sălile recitând “Scrisoarea a III-a” de Eminescu. Actriţa-infirmieră din 1918, Maria Ventura, avea să-i fie, nu peste mulţi ani, parteneră în “Ioana D’Arc” de Bernard Shaw. A jucat cu întreruperi la Teatrul Naţional din Bucureşti, la compania Bulandra, pe alte scene bucureştene şi a condus pentru scurtă vreme Teatrul “Victoria., În ultimii ani de viaţă a fost actor şi director la Teatrul “Nottara”. 

Mihai Eminescu =Luceafarul  -partea I si II=autor =Sandor Traier=15 ianuarie-ziua de nastere a poetului !
 
 Vezi  mai multe  video    din   evenimente

A jucat şi în filme, un rol de neuitat fiind banul Brâncoveanu din filmul “Tudor”. A slujit teatrul din 1920, din seara debutului, până în aprilie 1964, când a murit în plină glorie, scurt timp după premiera cu „Richard al III-lea”, rol visat o viaţă întreagă şi pe care n-a apucat să-l joace decât de 14 ori. „Triumful lui Vraca în Richard al III-lea nu este o întâmplare. Pentru a ajunge şi la acest apogeu al carierei, Vraca a parcurs un drum lung…vocea lui fiind inconfundabilă chiar dacă stilul său, părea a fi prea “teatral” pentru gustul contemporan…
Puţină lume ştie că George Vraca a fost şi sportiv.  A jucat rugby, până la nivelul primei noastre echipe naţionale şi a cochetat şi cu fotbalul. Se întorsese de la studii pariziene, unde-şi împărţea talentul actoricesc cu cel de pe terenul cu haşuri, aducând cu el, în Bucureşti şi alţi tineri intelectuali împătimiţi de jocul cu balonul oval. Cine să-şi imagineze că acest artist, ajuns la vârsta senectuţii, fusese, în urmă cu trei-patru decenii, un focos înaintaş de linia a III-a, care pătrundea, conform presei vremii, printre adversari cu dezinvoltură, producând panică şi încântând tribunele prin şarjele în viteză şi placajele de ultim moment...
Sfidând boala nemiloasă care-l încerca în ultima vreme, şi-a adunat toate forţele pentru a răsplăti admiraţia publicului, care l-a ovaţionat îndelung. 

George Vraca-Hamlet-monolog
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

George Vraca, unul dintre artiştii din stirpea celor aleşi, a dominat scena românească timp de peste patru decenii. Mulţi dintre actorii români de astăzi îl consideră un model. S-a stins din viaţă în dimineaţa zilei de 17 aprilie 1964, la numai 68 de ani, lăsând o imagine pregnantă în memoria unui public care l-a adulat. A părăsit scena vieţii rostind: “Ce păcat că mor. Abia acum aş şti să le arăt oamenilor ce înseamnă a muri. Nu cum am jucat eu până acum.”


luni, 22 noiembrie 2010

Maurice Béjart

S-a născut la 1 ianuarie 1927, în Marsilia. A debutat la Paris, unde, în 1954, a înfiinţat Ballets de l’Etoile, care a devenit în 1957 Ballet-Theatre de Paris.
Celebrul coregraf s-a stabilit în 1960 la Bruxelles unde a înfiinţat "Ballet du XXe Siecle".
Bejart şi-a făcut cea mai mare parte a studiilor de dansator alături de dansatori precum Egorova, de Rousanne şi de Leo Staats.
Coregraful s-a lansat cu adevărat pe muzica lui Chopin, sub îndrumarea lui Jean Laurent. În 1955, în cadrul Ballets de l’Etoile, face dovada talentului său coregrafic cu "Symphonie pour un homme seul", fiind primit cu mult entuziasm de presă şi public.


Remarcat de directorul Theatre Royal de la Monnaie, Maurice Huisman, Bejart a realizat spectacol „Sacre du Printemps” (1959), apoi a înfiintat "Ballet du XXe Siecle", cu care a cutreierat întreaga lume. In 1961 a pus in scena celebrul Bolero al lui Maurice Ravel, împreună cu Jorge Donn, apoi „Messe pour le temps present” (1967) şi „L’Oiseau de feu” (1970).


Regizor de teatru (Regina verde, Casta Diva, Cinq No modernes, A-6-Roc), de opera (Salome, Traviata si Don Giovanni), realizator de filme (Bhakti, Paradoxe sur le comedien...), Maurice Bejart a publicat şi o serie de cărţi (roman, amintiri, jurnal intim, piesă de teatru).


Maurtice Bejart a fost ales membru al Academiei des Beaux-Arts al Institutului Franţei şi a primit de la Papa Ioan Paul al II-lea, în 1995, distincţia Together for Peace Foundation, iar oraşul Lausanne i-a conferit Premiul Grand Siecle

vineri, 19 noiembrie 2010

Corneliu Baba


A studiat pentru scurtă vreme (1926) la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, dar nu a obţinut nici o diplomă. Prima expoziţie publică a sa a avut loc în 1934 la Băile Herculane. Anul următor şi-a continuat studiile cu ajutorul lui Nicolae Tonitza în Iaşi, primind o diplomă în Arte Frumoase în 1938 la Iaşi, unde a fost numit asistent al departamentului de pictură în 1939 şi apoi profesor de pictură în 1946.
Puţin după debutul său oficial la Salonul de Artă din Bucureşti cu o pictură numită Jucătorul de şah, a fost arestat şi închis pentru scurtă vreme la închisoarea Galata din Iaşi. Anul următor a fost suspendat fără explicaţii din postul său de la facultate şi mutat de la Iaşi la Bucureşti.
Deşi a avut o relaţie nu prea uşoară cu autorităţile comuniste, care îl denunţau ca fiind formalist, Baba a reuşit să se impună ca un ilustrator şi artist. Pe distanţa unui deceniu (1940-1950), într-un moment când işi căuta propriul drum, artistul era confruntat cu fenomenul de îngheţare a limbajului în formele neoacademice, convenţionale. A avut o scurtă perioadă în care a pictat în stilul realismului socialist, oţelari şi tablouri cu ţărani, dar şi-a revenit repede. Baba depăşeşte contradicţia simplificatoare a acestui climat. Soluţia sa se bazează pe apelul la valorile marii tradiţii a picturii, numit de obicei spaţiu al clasicităţii. Se refugiază în tablourile cu ţărani şi pictează foarte multe scene din timpul răscoalei din 1907. Pictorul redescoperă chipul şi universul ţăranului român, conferindu-le simbolul permanenţei , din această epocă datează pânzele Întoarcerea de la sapă, 1943; Ţărani, 1953; Odihnă pe câmp,1954; Oameni odihnindu-se. În 1955 i-a fost permisă o plecare în Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) şi apoi a câştigat o medalie de aur la o expoziţie internaţională la Varşovia. În 1956, Baba a însoţit Jucătorul de şah şi alte două picturi la o expoziţie din Veneţia, apoi a călătorit împreună cu tablourile la expoziţii din Moscova, Leningrad şi Praga. A desenat ilustraţii pentru romanul cu ţărani al lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor.
În 1958, Baba a fost numit Profesor de Pictură la Institutul de Arte Frumoase Nicolae Grigorescu din Bucureşti şi a primit titlul de Maestru Emerit al Artelor. Acum, problemele anterioare cu autorităţile comuniste par să dispară. În următoarea decadă, el şi cu tablourile sale vor călători în toată lumea participând la expoziţii în locuri diverse precum Cairo, Helsinki, Viena şi New Delhi, culminând cu o expoziţie personală avută la Bruxelles în 1964. În 1962, guvernul român îi va acorda titlul de Artistul poporului, anul următor devenind membru corespondent al Academiei Române, iar în 1964 va fi membru al Academiei de Arte Frumoase din Berlinul de Est.

Premiile şi expoziţiile au continuat să se acumuleze, conducându-l spre o expoziţie personală la New York în 1970 şi aducându-i decoraţia Steaua Roşie în 1971. În timp ce devenise cunoscut în România şi puţin în fostul bloc comunist, nu a avut o faimă comparabilă în Vest.

În 1988, pictorul s-a rănit grav într-o căzătură în atelierul lui şi a fost imobilizat mai multe luni. Deşi ultimii ani ai săi nu au fost printre cei mai productivi ai carierei sale, totuşi calibrul operei sale rămâne ridicat. Cu puţin timp înainte de moartea sa în 1997, Baba şi-a publicat memoriile sale, Notele unui artist din Europa de est. A primit, postum, premiul de excelenţă al Fundaţiei Culturale Române.

Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, abia dacă există vreun muzeu mai important din ţară care să nu aibă măcar o operă de-a sa. Una dintre puţinele opere din afara României este tabloul impresionist numit Frica, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta. Printre cele mai importate opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l compare cu Francisco Goya. Printre acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la Muzeul de Artă Timişoara) şi portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (la Muzeul Zambaccian, tot în Bucureşti). Aceasta artă a jocului de lumini, furată de la Rembrandt van Rjin este preponderentă în tablourile care prezintă portretele altor personalitaţi cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi. În portretele sale a acordat o atenţie deosebită mâinilor, ca element cheie în caracterizarea personalităţii umane, exact ca Rembrandt şi marii portretişti din şcoala olandeză. Corneliu Baba este cel mai mare portretist român. Îşi pregătea portretele, pe urmele maestrului său Rembrandt, printr-un un număr uriaş de schiţe ale mâinilor sau ochilor.

Între şaptezeci şi optzeci de ani, Baba a realizat o serie extensivă de tablouri de Arlechini şi Regi Nebuni, majoritatea rămânând în colecţia sa privată până la moarte. Din nou, se observă o analogie cu perioada ultimă a lui Goya dar şi cu pictura expresionismului german. Critici de artă, cum ar fi Pavel Şuşară, autorul unui album monografic dedicat pictorului, au văzut în acest ciclu de tablouri o reacţie personală a artistului în faţa absurdului dictaturii comuniste şi al "rinocerizării" României.

Deşi ar fi putut fi considerat relativ demodat pentru un pictor care picta în secolul XX, Baba lucra în tradiţia Marilor Maeştri, nefiind nici în legătură cu realismul socialist din blocul comunist, nici cu modernismul popular în vest. Chiar dacă anumite opere ale sale arată o influenţă impresionistă puternică, cele mai bune opere amintesc de Marii Maeştri Spanioli, printre care Francisco Goya. A fost de asemenea fascinat de peisajele veneţiene şi spaniole.


A expus la principalele manifestări din ţară şi la expoziţii internationale, printre care Bienala de la Veneţia (1954, 1956), expoziţia "Arta non-abstractă" din Tokio (1964), Berlin (1964), New York (1970), Bucureşti (1978); Moscova, Viena, Leningrad (1979).
În prezent, cea mai mare colecţie de lucrări dar şi obiecte ale artistului se găsesc în Colecţia Baba, la Muzeul de Artă Timişoara. Colecţia a fost donată muzeului de soţia artistului şi include 90 de piese, printre care şi câteva tablouri aduse de la Muzeul Naţional de Artă şi de la Muzeul de Artă Bucureşti.

marți, 16 noiembrie 2010

Jean Gabin

S-a născut pe 17 mai 1904 la Paris, sub numele de Jean-Alexis Moncorgé. Era fiul lui Ferdinand Joseph Moncorgé comedian de operetă (cu numele artistic de Joseph Gabin) şi a lui Hélène Petit cântăreaţă de café-concert. A avut şase fraţi şi surori mai mari. A crescut în Mériel du Val-d'Oise din departament –ul Seine-et-Oise, la 35 km în nordul capitalei franceze. A fost una din cele mai fericite perioade din viaţa sa. Mama sa a murit când Jean avea 15 ani. Din această cauză a fost nevoit să-şi întrerupă studiile (se înscrisese la Liceul Janson-de-Sailly din Paris) şi a început să lucreze ca muncitor într-o turnătorie. Apoi a lucrat ca băiat de birou la o companie pariziană de electricitate, vânzător la un magazin de automobile din Drancy  şi a vândut chiar şi ziare. La 17 ani vroia să devină conductor de locomotive cu aburi ca şi bunicul său din partea mamei.
 La 18 ani îşi făcea intrarea în lumea spectacolului
la Folies-Bergère ca figurant. Apoi, între 1924 şi 1925 îşi satisface stagiul militar în marină. În timpul unei permisii la începutul anului 1925 se căsătoreşte cu o admiratoare, viitoarea actriţă Camille Basset.  La vârsta de 22 de ani devine un veritabil artist de music-hall şi cântăreţ de operetă face un turneu de succes în întreaga Franţa şi în America de Sud.
 Prestaţiile sale şi ţinuta scenică încep să-l facă faimos, ceea ce i-a permis ca să –şi găsească un loc în cinematograful mut în anul 1928. Doi ani mai târziu, datorită uşurinţei de a se adapta la cinematograful sonor îl găsim în distribuţia filmului „Chacun sa chance”, unul din principalele filme vorbite din Franţa,  alături de fosta sa soţie şi de cântăreţul Jean Sablon.

În 1933, pe 20 noiembrie, se căsătoreşte din nou, cu Jeanne Mauchain, dansatoare de revistă în Casino de Paris, cunoscută sub numele de Doriane Mauchain. A jucat apoi roluri secundare în diverse filme regizate de Maurice şi Jacques Tourneur. Fără îndoială însă că şi-a câştigat faima pentru rolul din „Maria Chapdelaine” (1934), un film regizat de Julien Duvivier. A jucat ca actor de dramă în „
La Bandera” (1936). În anul următor lucrează din nou cu Duvivier, de data asta în „Pépé le Moko”, care a reuşit să ajungă primul în „Grossing Films” din 1937, dându-i lui Gabin recunoaşterea şi faima internaţională . În acelaşi an a jucat în filmul lui Jean Renoir „La Grande Illusion”, film ce a avut un succes deosebit, ţinând sala plină la un cinematograf din New York timp de şase luni.




În 1938 joacă în „Quai des brumes” de Marcel Carné unde o întâlneşte pe Michèle Morgan.
Anul următor,  pe 2 septembrie, este mobilizat în marina de război la Cherbourg. Obţine un permis special pentru a termina filmul „Remorques” cu Michèle Morgan. În timpul filmărilor are o scurtă relaţie cu actriţa .



În 1941 actorul refuză să filmeze pentru nemţi şi se expatriază
la Hollywood unde va întâlni alţi francezi ca : Jean Renoir, Julien Duvivier, Charles Boyer, Jean-Pierre Aumont... Va juca în două filme „Moon tide” şi  „The impostor” şi le va întâlni pe Ginger Rogers şi pe Marlène Dietrich . Cu aceasta din urmă va avea o legătură ce va dura din 1941 şi până în februarie 1947.


Pe 18 ianuarie 1943 Jean Gabin divorţează de cea de-a doua soţie, Jeanne Mauchain iar în aprilie se angajează în „Forces françaises libres” ale Generalului de Gaulle, participând la victoria aliaţilor ca secund de blindat „Le Souffleur” în regimentul de blindate al puşcaşilor marini 2e DB al generalului Leclerc. A fost decorat cu : médaille militaire şi cu Croix de guerre. În 1945 este demobilizat şi la 41 de ani revine în lumea spectacolului.
 În 1946, Gabin a fost contractat de Marcel Carné ca actor principal în filmul „Les Portes de
la Nuit”, dar comportamentul său egoist l-a lăsat în afara distribuţiei. După un timp de la acel moment, actorul găsea un producător francez care să-i vrea pe el şi pe Marlene Dietrich împreuna în filmul „Martin Roumagnac”; din nefericire însă, pelicula nu a fost un succes. Între timp şi relaţia dintre cei doi se va termina. ÎIn 1947 Gabin se întoarce pe scenă, dar din nou producţia a fost un dezastru financiar. În 1949, un film a lui René Clément, „Au-Delà Des Grilles”, care l-a avut ca protagonist a reuşit să câştige Oscar-ul pentru cel mai bun film străin. Cu toată această recunoaştere, filmul nu a fost bine primit de publicul francez .



În 1949 se căsătoreşte cu Christiane Fournier, căreia i se spunea Dominique, (manechin la creatorul de moda francez Lanvin) care avea deja un copil Jacki . Cu ea, Gabin va avea încă trei copii : Florence Moncorgé-Gabin (1949), Valérie (1952) şi Mathias (1956).
În 1952 îşi realizează unul din visele sale din copilărie: îşi investeşte toti banii într-un domeniu "
La Pichonnière " situat în Moulins-la-Marche pe Orne, în Normandia , pe care va construi " La Moncorgerie ". Se apucă de creşterea a peste de 300 bovine şi circa 50 de cai de cursă pentru a-şi satisface pasiunea pentru călărie şi creşterea cailor.
Între anii 1954-1955 are din nou succes datorită filmelor  „Touchez pas au grisbi” de Jacques Becker, „L'Air de Paris” de Marcel Carné şi „French Cancan” de Jean Renoir .



În 1960 actorul a fost decorat ca ofiţer al Legiunii de Onoare pe platoul de filmare unde tocmai se turna  „Les Vieux de la vieille” de Gilles Grangier. Trei ani mai târziu Jean Gabin punea bazele, împreună cu Fernandel, a societăţtii de producţie Gafer pentru filmul său „L'Âge ingrat”.



Pe 15 noiembrie 1976, când se hotărâse să-şi vândă domeniul din Normandia ,
La Pichonnière, moare (a avut o criză încă din 1973 în timp ce filma „Deux hommes dans la ville” de José Giovanni) la vârsta de 72 ani la spitalul american din Neuilly-sur-Seine. 
După moarte, corpul lui a fost ars la crematoriu, iar cenuşa acestuia a fost apoi împrăştiată peste bordul navei militare "Detroyat".  

marți, 9 noiembrie 2010

Lucian Pintilie


S-a născut la data de 9 noiembrie 1933, la Tarutina, în Basarabia de Sud. După absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din București, printre care se pot enumera câteva spectacole antologice: Copiii soarelui (1961), Proștii sub clar de lună (1962), Cezar și Cleopatra (1963), Biedermann și incendiatorii (1964), Inima mea e pe înălțimi (1964), D'ale carnavalului (1966), Livada cu vișini (1967), Revizorul (1972, spectacol interzis de cenzură după cea de-a treia reprezentație), precum și două filme de lung metraj: Duminica la ora 6 și Reconstituirea.
Cel de-al doilea film al său, Reconstituirea narează povestea reconstituirii unui incident banal, o bătaie între doi tineri, întreprinsă de Miliție, care se transformă într-o crimă. Filmul a provocat un imens scandal, iar Nicolae Ceaușescu a dispus interzicerea filmului. Rolurile principale erau interpretate de Vladimir Găitan și George Mihăiță. Criticii de film consideră că acesta din urmă a făcut în Reconstituirea rolul cel mai important al carierei sale.


După scandalul interzicerii piesei Revizorul, Lucian Pintilie a primit un pașaport și a fost lăsat să plece din țară.
Interdicția de a mai lucra în România îl determină să se expatrieze în 1973. A continuat în străinătate seria spectacolelor de teatru montate pe câteva din scenele importante ale lumii. Dintre aceste montări amintim doar câteva:
  • Théâtre National de Chaillot din Paris: Turandot (1974);
  • Théâtre de la Ville din Paris: Pescărușul (1975), Biedermann și incendiatorii (1976), Jacques sau Supunerea și Viitorul e în ouă (1977), Cei din urmă (1978), Trei surori (1979), Rața sălbatică (1981), Azilul de noapte (1983), Arden din Kent (1984), Astă seară se improvizează (1987), Trebuie să trecem prin nori (1988), Dansul morții (1990);
  • Guthrie Theater din Minneapolis: Pescărușul (1983), Tartuffe (1984), Rața sălbatică (1988);
  • Arena Stage din Washington: Tartuffe (1985), Rața sălbatică (1986), Livada cu vișini (1988).
În paralel cu activitatea de regizor de teatru, a montat și spectacole de operă:
  • Festivalul de la AvignonOrestia (1979);
  • Festivalul de la Aix-en-ProvenceFlautul fermecat (1980, spectacol reluat la Opera din Lyon, Opera din Nisa, Teatro Reggio din Torino);
  • Welsh National Opera din Cardiff: Rigoletto (1985), Carmen (1986, spectacol reluat la Opera din Vancouver).
În 1973 a realizat la Televiziunea iugoslavă filmul Salonul nr. 6 după nuvela omonimă a lui Cehov. În 1979 a filmat în România De ce trag clopotele, Mitică? după un scenariu propriu pornind de la piesa D'ale carnavalului, film interzis vreme de peste zece ani, până în 1990.


După 1990 se repatriază și face o serie de filme în România, în prima perioadă a deceniului al nouălea din secolul trecut, proiecte mai vechi, pe care nu le-a dus la bun sfârșit din pricina intervenției cenzurii. Toate sunt coproducții româno-franceze. În 1998 obține premiul juriului la Festivalul de Film de la Veneția pentru coproducția franco-română Terminus paradis.


În 1990 a fost numit Director al Studioului de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, poziție din care a sprijinit filme realizate de tineri regizori români, vezi cazul filmului lui Cristi Puiu, Marfa și banii. Lucian Pintilie, deși a avut o prezență mai degrabă discretă pe ecranele televizoarelor, s-a implicat în mod activ în opera de reformare morală a societății civile românești, fiind unul dintre membrii marcanți ai Grupului pentru Dialog Social. Singurul premiu pe care regizorul l-a acceptat în România a fost Premiul Gopo pentru întreaga operă acordat în 2007.


În 1992 a publicat la Editura Albatros volumul Patru scenarii, care conține scenariile Colonia penitenciară (după Franz Kafka), Duelul (după A.P. Cehov), Balanța (ecranizat), și De ce bat clopotele, Mitică? (după D-ale carnavalului, de I.L. Caragiale, ecranizat). În 2003 a publicat la Editura Humanitas volumul autobiografic Bric-a-brac. În 2005 a publicat la Editura LiterNet volumele Pompa cu morfină și Capul de zimbru (scenariu după V. Voiculescu), disponibile în limbile română și franceză la Editura Liternet. 

duminică, 7 noiembrie 2010

Lecţia de zbor artistic a Mihaelei Cocheci

Spaţiul generos al Galeriei Basil Art din strada Popa Soare nr. 29 s-a dovedit cam micuţ în seara de sâmbătă, 6 noiembrie 2010, din cauza numărului mare de amatori de artă, participanţi la vernisajul expoziţiei de pictură a artistei Mihaela Cocheci.
După un scurt cuvânt de bun venit din partea reprezentantei organizatorilor, criticul de artă Virgil Mocanu a făcut un succint profil al artistei şi al lucrărilor expuse. 






Expoziţia, intitulată sugestiv “Visăm să zburăm” este compusă în cea mai mare parte din lucrări absolut noi. Fiecare tablou al artistei ne dezvăluie, pe de-o parte, maturitatea unei personalităţi, consecventă cu propriile propensiuni, iar, pe de alta, disponibilitatea şi flexibilitatea viziunii, a atitudinii sale pe traseul unei evoluţii artistice cu adevărat coerente. 

Artista excelează exersând o cheie suprarealistă în abordarea imaginii în pictură.
De câţiva ani imaginile sale glisează înspre alcătuirile formale bazate pe elementele unui nou concept propus de ea – ondulismul: “Printr-o simplă ondulaţie poate fi reprezentată orice formă din spaţiul universal, nici o altă alcătuire materială neputând avea reprezentare mai bună a realului, abstractului şi cognitivului”; aceasta este explicaţia noului concept artistic propus de Mihaela Cocheci în site-ul său de prezentare.




Rezultatul devine astfel o impresie a unui univers în devenire, a unei lumi « in statu nascendi ». Ştim că în Renaştere, spre exemplu, linia avea rolul precis al unei « circumscrieri » a motivului desenat. Pe la 1910, odată cu prima acuarelă abstractă a lui Kandinsky linia devenea autonomă, fiind ea însăşi entitate expresivă a unei « rezonanţe inerioare ». 



Interesant este că titlul expoziţiei Mihaelei Cocheci poartă numele de « Visăm să zburăm ». Lucrările prezentate în această expoziţie rezonează cu ideea de zbor şi, de asemenea, cu lumea imagistică a viselor; fiecare lucrare uzează de acest câştig al modernităţii, exploatând valoarea intrinsecă a „onduleului”, dar nu se opreşte doar la atât. 





Accidentele întâlnirilor dintre culoare şi suprafaţa pânzei sunt expresive şi plastice dar acestea devin la d-na Mihaela Cocheci urma, traiectoria unei varietăţi - semn, care-şi trăieşte viaţa într-un « biotip »şi îşi arată devenirea la scara tabloului. 




Această devenire e, până la urmă a semnului şi implicit a tabloului. Din acest motiv această expoziţie, aduce ca noutate în demersul său un anume grad de geometrizare a spaţiului pictural. Curbele aleatorii se supun treptat parcă unor reguli matematice ascunse, asemeni lumii viului.



Aşadar, Mihaela Cocheci ne oferă prin pânzele expuse o expoziţie de calitate, coerentă, unitară, cu lucrări care firesc conţin şi elemente ale unui traseu deja parcurs dar ne proiectează spre devenirea viitoare a operei care-şi anunţă aşezarea într-o matcă a unui principiu ordonator al geometriei şi ordinii vii.



joi, 4 noiembrie 2010

S-a comis o lansare! Aviz a(r)matorilor!...

Într-adevăr, fraţilor! Adevăr grăiesc, spunându-vă că „Luceferii” arădeni au iscat ceva vâlvă odată cu atingerea „Bornei de la kilometrul 2010”. Nu e vorba de vre-un concurs automobilistic, după cum s-ar putea crede, ci de împlinirea a 46 de ani de la înfiinţarea, cenaclului literar „Luceafărul” din Arad.  Tocmai în amintirea acestui eveniment cei 26 de membri ai cenaclului au găzduit duminica trecută (31 octombrie 2010)lansarea celui de-al doilea volum antologic.
Cei care au complotat cu succes la naşterea acestui volum sunt, în ordine mai mult sau mai puţin ierarhică, Horia Ştefan Simon, Rely Tarniceri şi Marius Golea; cu toate că nici ceilalţi membrii ai cenaclului nu au fost străini de această faptă...
La o primă vedere, volumul arată frumos, ce mai!... La o a doua vedere, arată şi mai convingător, iar la cea de-a treia, este aproape o operă de artă, ceea ce demonstrează clar faptul că, deşi petrecut aproape pe ascuns, fără implicarea presei omniprezente care să sufle-n surle şi trâmbiţe despre desfăşurarea sa, evenimentul cu pricina este o reuşită. 
Drept pentru care, lipsindu-se bucuroşi de miile de camere de luat vederi şi de microfoanele televiziunilor şi posturilor de radio şi chiar de pixurile presei scrise(ce, pixuri ne trebuie nouă?!), care nu s-au înghesuit să prezinte acest eveniment unic(cel puţin în această perioadă), membrii cenaclului arădean s-au reunit în celebra sală 52 a Casei de Cultură a Sindicatelor din Arad, pentru a sărbători nestingheriţi apariţia.



În deschiderea volumului, preşedintele cenaclului, în persoana binecunoscutului poet Vladimir Belity, ne-a povestit  pe scurt, principalele momente de viaţă ale cenaclului. De la primele sale şedinţe de lectură, datate februarie 1946, această mişcare literară a avut câteva peripeţii şi încercări tumultoase. În prima sa perioadă de viaţă, cenaclul îşi ţinea şedinţele de 2 ori pe lună, până în 1969, când activitatea a fost întreruptă de securişti.
Cea de a doua perioadă a aparţinut anilor ’80, când gruparea a reînviat odată cu inaugurarea Casei de Cultură a Sindicatelor; din 1980 acesta a rămas locul obişnuit de desfăşurare a ostilităţilor literare.

Cea de a treia perioadă, cea în care se află şi în prezent, a început desigur în 1990, imediat după bătăliile revoluţionare mult amintite. Spre deosebire de anii epocii de aur, când atât debutanţii cât şi cei mai vechi membrii ai cenaclului erau „aleşi” pe sprânceană, perioada anilor ’90 a adus un val de literatură tânără în şedinţele duminicale ale „Luceafărului”. Confruntaţi cu nevoia de a aduce noi scriitori buni în cenaclu, membrii săi au început racolările. Astfel, au ajuns aici şi s-au „produs” poeţii Vasile Leac şi Darie Pop, Laura Pteancu, Beatrice Onufrei sau prozatorul Horia Ştefan Simon. Acest val a stat de fapt şi la baza apariţiei primului volum antologic al „luceferilor”, „Şoapta... Strigătul...”, editat în anul 2000.



În orice caz, evoluţia actuală a tinerilor scriitori arădeni merită urmărită: speranţe de viitor există din plin. Cei 26 autori antologaţi în prezentul volum, cu vârste între 10 şi 80 de ani, sunt deja „afirmaţi“ în mediile literare. Dintre ei, Răzvan Iluţan-de departe cel mai tânăr „luceafăr”, Carla Ivănescu, Domnica Pop, Marius Golea sau Eleonora Iluţan Bede par a fi, deocamdată, cei mai promiţători. Alţii, cu state de „luceferi” mult mai vechi şi coate mai roase pe băncile sălii de şedinţe, sunt deja autori consacraţi care veghează la depăşirea actualei borne literare. Dintre aceştia, decanii cenaclului, poetul Vladimir Belity, care este de altfel şi iniţiatorul acestui cenaclu, alături de prozatorii Alexandru Petcu şi Mihai Arcadie Comănici şi nu în ultimul rând, poeţii Gligor Sava şi Constantin Butunoi.


 Din aceste considerente şi nu numai să le urăm atunci, la cât mai multe borne!... Că de inspiraţie sunt doldora!